Se ştie că determinarea şi constatarea datelor istorice se face numai in baza documentelor vremii. Prima atestare a localităţii Rezina, ca sat boieresc, o găsim intrun document din 5 februarie 1495, prin care Domnul Ţării Moldovei Stefan eel Mare intăreşte lui Toader, pisarul (scribul), satul Rezina, unde a fost Alexa vătăman, pe Nistru, la gura Rezinei, cumpărat de la rudele sale, strănepoţi ai marelui Negrea cu 70 de zloţi tătăreşti. Iată ce se menţionează in acest document "Din mila lui Dumnezeu, noi, Stefan Voievod, domn al Ţării Moldovei facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citinduse, că a venit inaintea noastră şi inaintea tuturor boierilor noştri moldoveni mari şi mici, Donea, fiica Nastei, nepoata Marinei, de bunăvoia ei, nesilită de nimeni, nici asuprită, şi-a văndut ocina sa dreaptă, din uricul său drept, un sat pe Nistru, la gura Rezinei, anume satul Rezina, unde a fost Alexa vătăman, care acel sat s-a cuvenit in partea ei din ocinile străbunicului ei, pan Negrea; şi a văndut acel sat vărului său, slugii noastre credincioase pan Toader, pisarul nostru, pentru 70 zloţi tătăreşti" Sigur, satul este mult mai vechi, căci fusese ocina lui pan Negrea - străbunicul vănzătorului şi cumpărătorului Rezinei de la 1495. Istoricul A.Gonţa confirmă acest lucru, mărturisind că localitatea noastră a existat "pe Rezina şi Valea Neagră, unde instruiseră in prima jumătate a secolului al XV-lea vornicul Negrea de la Gădinţi şi fratele său Cănănău". Deci, la inceputul secolului al XVIea in timpul domniei lui Alexandru eel Bun (1400-1432), satul Rezina era deacum proprietatea vornicului Negrea, adică ocină, pe care apoi o transmite prin moştenire, iar Toader, pisarul (scribul) cumpără acest sat cu 70 zloţi tătăreşti de la nişte veri ai lui, şi anume de la Donea, fata Nastei, nepoata Marinei, strănepoata lui Negrea. De menţionat că in cartea domnească a lui Stefan eel Mare atestăm expresia nu "unde este", ci "unde a fost Alexa vătăman", adică fostul conducător al comunităţii săteşti, care a nimerit in stăpănire feudală privată. In luarea sa de cuvănt profesorul Sebastian Tudor, (consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Argeş), in legătură cu aniversarea a 500 de ani de la atestarea documentară a localităţii Rezina, in sprijinul afirmaţiei sale că documentul din 5 februarie 1495 atestă existenţa localităţii Rezina, dar nu poate să-i redea cu adevărat inceputul, aduce ca argument documentul din 20 decembrie 1437, prin care Domnitorii Moldovei, Ile şi Stefan, intăresc boierului "nostru credincios, pan Mihail de la Dorohoi" mai multe sate printre care "... şi incă satul la obărşia Rezinei, unde şede Ţigan" Profesorul Sebastian Tudor şi-a expus opinia sa. Noi insă suntem de părere că in documentul de la 20 decembrie 1437 e vorba nu de localitatea Rezina, ci de un sat care se găsea la obărşia răului Rezina, adică la izvorul lui. Totodată menţionăm, in sprijinul acestei afirmaţii, că localitatea Ţigan este atestată in documente ca un sat la obărşia Rezinei, situat lăngă Sămăşcani, şi care ia aparţinut lui Mihail de la Dorohoi. Iată de ce considerăm că in documentul de la 20 decembrie 1437 nu e vorba despre Rezina de astăzi, ci despre un alt sat de prin părţile Sămăşcanilor (la 35 kilometri de Rezina). In opinia noastră n-au dreptate nici autorii dicţionarului statistic al Basarabiei, editat la Chişinău in anul 1923 ("Dicţionarul statistic al Basarabiei, Chişinău, 1923, Plasa Rezina, p.456), unde se menţionează că "Răzeni-sat (Rezina) este foarte vechi, deoarece este pomenit intrun hrisov al lui Stefan Vodă, din anul 1470, 12 martie, dat răzeşilor pe numele slugilor domnului Neiciu (in alte surse Neicea - n.a.) şi Cozma Răzan pentru munca lor depusă in binele Ţării". In primul rănd, dacă era să fie vorba de localitatea Rezina, apoi Neiciu şi Cozma Răzan aveau să fie pomeniţi numaidecăt in documentul de la 5 februarie 1495. In al doilea rănd, documentul care vorbeşte despre Neiciu .şi Cozma Răzan este datat cu 8 iunie 1484. In hrisovul res-pectiv se menţionează că Stefan Voievod dăruieşte fraţilor Maluşca şi Neicea, Cozma Răzan şi Drăguş, ostaşi ai boierului Gangur, părcălabul de Orheiu, pentru slujbele făcute ţării prin paza impotriva tătarilor un loc pustiu pe apa Vişnovăţului, ca să-şi facă sat şi să-l stăpănească in două părţi egale: o parte Maluşca şi Neicea, alta Cozma Răzan şi Drăguş. După cum vedem, despre satul care urma să fie intemeiat nu sunt date concrete, insă locul pomenit putea să se afle in imprejurimile satului de azi Răzeni, raionul Ialoveni. Aceste şi alte inexactităţi sunt comise de unii autori, fiindcă adeseori ei ii atribuie localităţii noastre unele date din istoria satelor Rezina din raionul Ungheni şi din ţinutul Iaşi, Răzeni din raionul Ialoveni. Acelaşi lucru s-a intămplat şi in "Dicţionarul statisticii Republicii Moldova" editat la Chişinău in 1994.Studiind istoria Rezinei, era firesc să ne intrebăm, unde se afla vatra Rezinei de astăzi? Cu regret, arheologic, ea nu a fost identificată şi putem doar să facem presupuneri in privinţa locului de intemeiere al aşezării. Noi considerăm că ea a apărut in regiunea podului ce leagă astăzi oraşul Rezina cu oraşul Răbniţa. In sprijinul acestei afirmaţii vine şi documentul lui Stefan eel Mare de la 5 februarie 1495, unde se vorbeşte despre un sat pe Nistru la gura răuleţului Rezina. Răzina (Rezina), părău ce curge prin valea Rezinei, afluent al Nistrului, este atestat in documentele moldoveneşti in anul 1437. Răuleţul Rezina, valea Rezinei, localitatea Rezina... De unde provine oare această denumire? Legenda spune că prin aceste locuri s-a oprit odată la popas o familie: mama, tata, fiica şi frciorul. Cum şedeau ei aşa pe malul răului, s-a apropiat de ei un bătrăn inţelept.Cum se humeşte acest pămănt? - l-au intrebat călătorii.Nu are nici un nume. - a răspuns bătrănul. Mie mi-au plăcut insă tare mult copiii aceştia ai voştri. Voi numi acest loc după numele lor. Pe fecior in chema Răzanu iar pe fiică Elina. Dintr-o altă legendă aflăm despre doi indrăgostiţi. Rez şi Ina. Erau nişte tineri foarte cumsecade, care nu pregetau să le vină in ajutor celor săraci şi obidiţi de soartă. Oamenii din jur ii iubeau pe aceşti tineri şi se pregăteau de nunta lor. Dar au năvălit tătarii şi iau ucis pe Rez şi Ina. In amintirea lor oamenii recunoscători au numit localitatea In care trăiau Rezina. Cea dea treia legendă ne spune că prin partea locului işi avea moşia un om pe nume Răzanu. El era foarte puternic şi viteaz, işi apăra cu multă bărbăţie pămăntul de invaziile duşmanilor. Răzanu a lăsat cuvănt oamenilor că, de moare in vre-o luptă, pămăntul să-i poarte numele. Şi cănd s-a intămplat cu adevărat nenorocirea că el a fost răpus de o mănă vrăjmaşă, oamenii nu numit pămăntul cela Răzanu. Numele satului, după părerea cercetătorului A.Eremia, a fost preluat de la hidronimul Rezina, adică de la numele răuleţului Rezina, care pare să aibă la bază numele unei moşii, pe stăpănul căreia II chema Răzanu, şi in apropierea acestei moşii sau chiar pe teritoriul ei curgea răuleţul care a fost numir Rezina. Urmărind evoluţia formării satelor moldoveneşti, putem spune că la gura răuleţului Rezina din timpuri străvechi s-a aşezat cu traiul o familie, alcătuită din căteva generaţii de rude apropiate,care duceau gospodărie comună, asigurănduşi existenţa in condiţiile complicate ale acelor vremuri.Localităţile moldoveneşti erau de obicei nu prea mari, numărănd la 10-15 case. Adeseori aşezările familiilor se uneau iri obşti, ale căror pămănturi -ogoarele, păşunile, făneţele, pădurile etc. - alcătuiau hotarul lor comun, adică teritoriul obştii. Conducerea obştii era colectivă şi se exercita in conformitate cu "Dreptul Voloh", adică romănesc care prevedea rolul adunărilor şi sfatul oamenilor buni şi bătrani, la care se adăuga conducătorul obştii, judele (din latină, judex, judecător), una din funcţiile principale ale căruia era cea de judecător al obştii. Izvoarele istorice au păstrat unele denumiri ale satelor de atunci, care, de obicei, proveneau de la numele strămoşilor acestor familii (de exemplu, Negrăleşti - de la Negrilă, Căndeşti - de la numele Căndea etc.) şi erau numele comune ale urmaşilor lor, denumind apoi şi satele in care locuiau aceste familii. Sunt cunoscute şi unele denumiri ale obştilor: Poiana, Soci, Ardeaua etc.9. Insă la sfărşitul secolului al XIII-lea - inceputul secolului al XIV-lea majoritatea obştilor s-au destrămat dănd naştere la aşezări separate care nimereau in dependenţă de boier, de fostul jude, devenit, pe diferite căi, stăpăn pe pămăntul obştii şi făcăndui dependenţi de ele pe posesorii de ieri ai loturilor de pămănt. Astfel hotarul de care anterior dispunea obştea, devenea stăpănire feudală, adică o familie şi chiar persoane aparte căpătau dreptul de a o transmite prin moştenire, a o vinde, a o dărui in intregime sau pe părţi. lată de unde apare şi denumirea de "ocină", "moşie" a acestor pămănturi, adică primită de la moşi. Prin urmare, constituirea satului moldovenesc, ca forma dominantă de aşezare in perioada evului mediu, a fost dictată de destrămarea obştilor săteşti libere şi afirmarea relaţiilor feudale. Fiecare sat era locuit de urmaşii aceluiaşi moş: tot pămăntul pe care1 avea satul - şi vatra, şi cămpul, şi pădurea - formau moşia. Cuvăntul "sat" provine de la latinescul "fosatum", ceea ce inseamnă "loc intărit cu şanţ". Documentele păstrate, care se referă la Rezina in perioada evului mediu, relatează că moşia Rezina nu o data a fost impărţită intre urmaşii pisarului (scribului) Toader. Dintre acestea amintim documentul de la 1 septembrie 1590 -31 august 1591, prin care Domnitorul Petru Şchiopul intăreşte impărţirea averii: "Satul Rezina - Magdalenei şi satul Jeomeni şi a patra parte a satului Păşcani".Din hrisovul domnitorului Moldovei Radu Mihnea (1616-1619) aflăm că "vornicul Eremia Băişeanul a cumpărat inainte de slugile domnitorului Morozeanul şi Avram a patra parte dintr-o sălişte numită Rezina, care se află pe Nistru in ţinutul Orheiului de la Candachia, fiica lui Boldur". La 28 iunie 1619 noul domn al Moldovei, Gaspar Gratiani (1619-1620) intăreşte slugii lui Eremia Băiseanul, fostul vornic, "satul Rezina, recuperănd preţul pentru el lui Avram şi Morozeanul care aveau pretenţii faţă de Eremia". La 20 iulie 1668 prin cartea domnească de judecată a voievodului Iliaş Alexandru "satul Rezina este intărit in intregime cu tot venitul lui boierului Toderaşco Jora, nepotul vornicului Eremia Băiseanu". In acelaşi an este stabilit hotarul intre moşia Rezina şi satul Sărcova. Iată ce se menţionează in documentul de la 8 august 1668: "De acolo in jos, pănă la al patrulea stălp de piatră, de la acel stălp in jos, pe şes şi pe coasta dealului, deasupra Rizinei (Rezinei - n.a) un stălp de piatră, de acolo in jos, peste albia Rizinei, la capătul colinei - un stălp de piatră; de acolo in deal, peste drumul Simişcanilor (Sămăşcanilor - n.a), ce duce in Sărcova, după aceasta pe un stejar am pus un semn de hotar". Documentele de arhivă mărturisesc că la 15 februarie 1721 satul Rezina se alia in posesiunea vornicului Ion Sturza, iar in timpul domniei lui Constantin Racoviţă (1749-1753) o jumătate de sat devine proprietate a spătarului Iordache Cantacuzino, ca mai tărziu să treacă in intregime in posesia acestuia. Pănă pe la 1772-1773 satul Rezina făcea parte din ocolul Orhei, ţinutul Orhei-Lăpuşna In componenţa lui se găseau 20 de case locuite, 12 bărbaţi moldoveni, un slujitor al cultelor, iar Stati Branca făcea parte din categoria mazililor şi ruptaşilor. Din documente aflăm că 3 slugi ale lui Iordache Cantacuzino şi 3 văduve nu plateau nici un fel de prestaţii. In perioada medievală s-a desfăşurat un proces, deşi lent, de creştere a satelor. Astfel, dacă in sec. al XV-lea in Moldova erau 1700 de sate, apoi in sec. al XVII-lea - 1900 şi peste 2000 la mijlocul secolului al XVIII-lea. In ţinutul Orhei - Lăpuşna, in 1772, erau 169 de sate. Populaţia in Ţara Moldovei a crescut de la 2,3 locuitori la un km pătrat la sfărşitul secolului al XV-lea pănă la 7,6 locuitori la kilometru pătrat in anii 70 ai sec. al XVIII-lea.In anul 1774 localitatea Rezina deacum făcea parte din ocolul Nistrului şi număra 28 de case. De la 26 ianuarie 1773 26 de locuitori ai ei erau scutiţi de irnpozite (prin act de scutire numit salvogvardie) şi indeplineau in schimb prestaţii in favoarea călugăriţelor de la schitul Rezina. Tot atunci in Rezina locuiau 2 preoţi. Nominalizăm aici pe cei scutiţi cu salvogvardie, fiindcă e vorba de numele locuitorilor localităţii noastre. Ei erau: "Alexei cojocar, Onofreiu Harghel, Vasile Turtă, Dămian, Miron Pilic, Alexandru Golinschi, Leonte Sclifos, Ioniţă Băţean, Pavel Bălan, Iosip Bălan, Andrei Ignat, Ioniţă Druguş, Dănilă păslar, Parfeni plugar, Ion ciubotar, Darie Turtă, Toader păslar, Luchian rus, Oxinte Horciag, Vasile Teacă, Postolachi, Mihălachi rus, Doroftei rus, Doroftei soponar, Chirică. Alte rufeturi (adică cei ce plătesc un impozit stabil): popa Roman, popa Anton". După cum vedem, unele nume şi prenume au la origine un titlu de profesiune care a devenit şi nume de familie pentru purtătorii ei: Cojocaru, Plugaru, Păslaru, Săpunaru, altele după aspectul fizic: Bălan, familiile Rusu au originea in etnonimul corespunzător etc. In satul Ciorna erau răspăndite numele şi prenumele: Ioniţa Tutunar, Maftei Leşanu, Ioniţă Samoilă, Cărste Pruteanu, Grigoraş crăcimar, Dumitru Ţurcanu-moşneag, Tudose viziriul, Gavril Cuzieac, Vasile Ţurcanu, Mihalache păscaru, Chiriac Ţurcanul, Danilă viziriul, Grigore fiul preotesei, Constantin Petco volintir, popa Alexei18. Un alt document de la 24 septembrie 1771 constată că "Andrei Horincioiu, stegar de la Rezina, dă zapis ieromonahului Dionisie Hidici pentru suma de 38 de lei, datoria celor trei răzineni bejenari la mănăstirea Doljeşti, pe care ia ridicat din porunca hatmanului, angajăndu-se să trimită banii in două săptămăni. ... Şi s-au aflat datori Căsian cu 24 lei, 9 potronici şi Anton cu 8 lei, 28 parale şi Gheorghe cu 2 lei, care fac 35 lei, 28 parale, drepţi datori mănăstirii afară de ce s-au scăzut cu lucru, cu fan, cu bani ci-au dat şi afară de 3 lei ce mai este dator Gheorghi unui călugăr din mănăstiri, care fac 38 lei, 28 parale". Documentele mărturisesc despre numărul mic al locuitorilor din satele nistrene. Ritmurile joase de creştere a populaţiei se explică prin condiţiile vitrege ale acelor timpuri: creşterea impozitelor, invaziile hoardelor tătare, războaiele interne, ruso-turce epidemiile ş.a.E necesar de menţionat că in anul 1966 la Rezina s-a descoperit o comoară: intr-un ulcioraş de hit erau depozitate la vreo sută de monede (aşpri) turceşti, bătute pe timpul sultanului Suleiman (1520-1566). Modul de administrare a satului Rezina se realiza in conformitate cu legile Ţării Moldovei şi era caracteristic pentru toate satele Moldovei. In primul rand, satul Rezina se supunea administraţiei locale: in fruntea satului se ana vornicul, starostele care reprezenta puterea administrativă locală şi care soluţiona problemele de ordin local. Vornicul se alegea din răndurile băştinaşilor şi trebuia să ajute colectorilor de dării să adune impozitul, iar moşierilor - să străngă renta funciară. Vornicul informa populaţia satului despre documentele adoptate de către domnitorul Moldovei, indeplinea funcţia de apărător al satului. Avea un locţiitor, care purta numele de vătăman. In al doilea rănd, Rezina se subordona părcălabului de Orhei, adică reprezentantului sistemului de conducere ţinutal. Domnitorii Ţării Moldovei desemnau părcălabii de Orhei să indeplinească şi să execute legile domneşti in ţinut. Timp indelungat Rezina a fost administrată de familia părcălabului Gangur. Incepănd cu mijlocul sec. al XVIIl-lea şeful administraţiei judeţene era numit ispavnic. Rezina, după cum am menţionat şi anterior, a făcut parte din ţinutul Orhei-Lăpuşna ocolul Nistrului. In fruntea ocolului se afla ocolaşul. Ocolaşul era numit de către părcălab (apoi de ispravnic). Administratorul judeţean avea şi propria echipă de conducere. In al treilea rănd, conducătorul suprem al Rezinei era domnitorul Moldovei: pedepsele penale, impozitarea, graţierile se hotărau de către domnitor. Un deosebit rol in viaţa rezinenilor i-a avut o mănăstire infiinţată la 1700, iar apoi un schit de călugăriţe Intemeiat la 1770 de preotul Roman Pereteatco. Schitul a fost numit In popor Răzana. In anul 1813 "schitul avea 22 de monahine şi 3 surori, dintre care 17 moldovence, 7 poloneze şi o rusoaică, intre acestea numai trei ştiau carte. Schitul era aşezat pe moşia lui Iordache Cantacuzino şi a fost desfiinţat in 1829 din ordinul arhiepiscopului Dimitrie Sulima, in urma raportului blagocinului mănăstirilor Ionache din mănăstirea Gărbovăţ, intrucăt in acel an nu mai erau in schit decăt 4 călugăriţe, fara preot de slujbă şi lipsite de orice mijloace de trai.Biserica a fost inchisă, obiectele de cult au fost duse la mănăstirea Gărbovăţ, iar cele 4 călugăriţe rămase au fost trimise la mănăstirea Reciula. O parte din avere şi chiliile s-au văndut evreilor, care s-au aşezat cu traiul prin aceste locuri. Vorbind despre viaţa cotidiană şi cultura populară vom mentiona, că. Casa ţărănească era adesea uşor adăncită in pămănt (bordei semilngropat) sau situată la suprafaţă. Ea avea, de regulă una-două Incăperi cu pereţii căptuşiţi cu bărne. Lăngă locuinţe se aflau gropi (uscate prin ardere). In care se păstrau cerealele, şi adăposturi de iarnă din nuiele pentru animalele domestice. Ţăranii Işi confecţionau singuri hainele. Cel mai des - din pănză groasă de casă sau din piei de oaie. Iarna ţăranii mai purtau sumane de lănă aspră, căciuli din piele de miel şi incălţau opinci din piei de animale. In părţile Rezinei de la om la om, de la generaţie la generaţie se transmiteau basme, balade, doine, legende, proverbe etc. Cele mai vechi, bineinţeles, sunt poeziile datinilor calendarice şi de familie. Locul principal printre acestea ll ocupă colindele de Crăciun şi urările de Sf.Vasile (pluguşorul). Ele Işi au originea In moştenirea geto-dacă a poporului. Dintre cele mai de seamă creaţii populare orale ale neamului nostru sunt baladele "Mioriţa", "Meşterul Manole" ş.a., unicole prin valoarea lor artistică. Incheind acest capital, vom mentiona următoarele momente. In primul rănd, Rezina este o localitate veche, fiind atestată, ca sat boieresc, la 5 februarie 1495, in cartea domnească a Domnului Moldovei Stefan eel Mare. In al doilea rănd, numele "Rezina" provine de la hidronimul Rezina, afluent al răului Nistru, atestat in documentele moldoveneşti In anul 1437 şi la gura căruia s-au aşezat cu traiul primii locuitori. La răndul său, hidronimul Rezina, după părerea cercetătorului A.Eremia, pare să aibă la bază numele unei moşii pe al cărei stăpăn il chema Răzanu. In apropierea acestei moşii, sau poate chiar pe teritoriul ei, curgea răuleţul care a fost numit Rezina.
Go to top