×

Warning

Error loading component: com_users, Component not found.
Error loading component: com_languages, Component not found.
Descoperirile arheologice efectuate pe teritoriul raionului Rezina stau mărturie faptului că primele aşezări omeneşti pe aceste meleaguri au apărut in epoca neoliticului (mil VII-V a. Chr.). Lăngă satele Solonceni, Stohnaia şi Echimăuţi s-au găsit urme ale existenţei unor comunităţi teritoriale şi culturale ale familiilor unor triburi inrudite. Solul mănos, potrivit pentru creşterea vitelor şi pentru agricultură, apa Nistrului şi pădurile, care constituiau un bun adăpost, au fost elementele care au favorizat apariţia aşezărilor omeneşti pe aceste locuri. Primele ştiri despre strămoşii noştri tracii de nord ne parvin din sec. al Xlll-lea. a. Chr. La inceputul sec. I a. Chr. conducătorul geţilor Burebista uneşte comunităţile getice formănd un stat geto-dac unitar. Acest stat, numit Dacia, includea şi teritoriul de astăzi al localităţii Rezina. La marginea de sud-vest a oraşului Rezina se află un deal nu prea malt format de două vălcele. Strămoşii băştinaşi ai acestor locuri au ales acest deal pentru mfiinţarea unei aşezări intărite. Coastele laterale ale promontoriului, nu prea inalte dar destul de priporoase, apărau de nădejde aşezarea in caz de atac. Marginea de nord a promontoriului a fost fortificată suplimentar cu un val de pămănt, deoarece, in această parte, dealul avea o pantă mai lină. Istmul ingust care lega promontoriul cu cămpia era intretăiat de un şanţ adănc, care din interior a fost intărit cu un val inalt de pămănt. Linia de fortificaţii unea malurile opuse ale răpii, intretăind promontoriul şi barănd accesul pe promontoriu dinspre cămpie. Construirea şi cătorva altor fortificaţii a transformat dealul intr-o adevărată cetăţuie. Aşezarea inaltă, cu o lungime de 100 m şi o lăţime de 50 m, avea o forma ovală. In anul 1946, cănd a fost descoperită, şanţul avea adăncimea de 1,5 m şi lăţimea de circa 4 m, iar valul de pămănt atingea inălţimea de 2 m. Arheologii au constatat că această cetăţuie a fost construită de către populaţia getică, care a locuit in aceste ţinuturi cu 2300-2400 de ani in urmă. Aici au fost găsite de asemeni şi obiecte ce au aparţinut populaţiei băştinaşe din sec. al X-XII-lea. Aceasta, probabil, a folosit ruinele cetăţii parasite de populaţia getică cu zece secole anterior. Pentru determinarea mai precisă a timpului cănd a fost creată cetăţuia, a perioadei de existenţă şi a cauzelor pieirii ei, e nevoie de cercetări arheologice in continuare, de investigaţii sistematice de teren. Cu părere de rău, cetăţuia a fost aproape in intregime distrusă in procesul construcţiei instalaţiilor de epurare de la fosta fermă de vite, cu toate că ea era inclusă in lista monumentelor de importanţă republicană ocrotite de stat Aşezări analogice ale geto-dacilor au fost descoperite şi lăngă satele Horodişte, Mateuţi, Saharna. Săpăturile arheologice stau mărturie faptului că strămoşii neamului nostru au locuit pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri. Ei se ocupau cu agricultura, albinăritul, produceau nu numai pentru hrană, dar şi pentru a face comerţ cu satele vecine. Cerealele erau exportate pe Nistru pănă la colonia grecească Tyras, (viitoarea Cetate Albă) unde exista un mare centru al comerţului antic. Ca şi la majoritatea popoarelor europene din această perioadă, principalele unelte de lucru ale strămoşilor noştri erau plugul, secera şi coasa. Cerealele, odată strănse, se păstrau in gropi-depozite. Pentru măcinat se foloseau răşniţe de piatră. In afară de grăunţoase, strămoşii noştri mai cultivau viţa de vie, cănepa. Un rol important in gospodăria geto-dacilor il ocupau meşteşugurile, dintre care trebuie menţionate prelucrarea metalelor, olăritul, cioplitul in piatră şi os. Au fost găsite unelte şi arme din fier şi bronz de provenienţă locală. Existau ateliere specializate in prelucrarea fierului. Urmele unui atelier meşteşugăresc au fost descoperite lăngă satul Saharna. Ţesutul pănzeturilor, cioplitul in lemn, tăbăcitul pieilor, blănurilor erau ocupaţii casnice. O amprentă adăncă asupra vieţii strămoşilor noştri au lăsat-o romanii, cu toate că pămănturile Rezinei n-au făcut parte din componenţa provinciilor romane (după războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 d.Chr., Statul Dae al lui Decebal a fost desfiinţat şi creată provincia romană Dacia, iar mai inainte, la mijlocul sec. I d. Chr. sudul spaţiului dintre Prut şi Nistru fusese inclus in componenţa altei provincii romane - Mezia Inferioară). Populaţia băştinaşă, dacii liberi care locuiau pe aceste pămănturi s-au aflat totuşi in contact cu locuitorii provinciilor romane, insuşindu-şi cultura romană: limba, tradiţiile şi obiceiurile lor, au acceptat religia creştină. Populaţia a fost, astfel, romanizată. In perioada de după retragerea romanilor (anul 271 d.Chr.) şi pănă in sec. al XTV-lea (cănd s-a format Statul Moldovenesc) pe teritoriul localităţii noastre s-au perindat zeci de neamuri migratoare (goţi, huni, avari, cumani, slavi etc.), dar populaţia băştinaşă nu numai că n-a fost distrusă ci, dimpotrivă, a rezistat şi a supravieţuit. Pănă la apariţia glotonimului Moldova, teritoriul dintre Carpaţii de Est şi malurile Nistrului era incluse in componenţa mai multor formaţiuni statale incipiente numite: "Ţara Vlohilor", "Ţara Bolohovenilor", "Ţara Şepenitului" etc, precum şi in formaţiunile teritoriale - Vrancea, Cămpulung, Tigheci, Codrii Orheiului etc.. Fiecare regiune se numea aşa cum erau organizate societăţile locale. Informaţiile privind romănii de la est de Carpaţi, oglindite in izvoarele scrise, aparţin unor surse diverse. Ele provin din lumea scandinavă, bizantină, germanică, italiană sau cea orientală. Sunt inregistrate in diferite limbi sau dialecte cu folosirea unor sintagme ca: Vlahos, Vlahen, Voloh, Ulak, Blahi, Walati, Ciope şi altele. Ele toate denumeau unul şi acelaşi popor. Termenul de Vlah şi variantele sale din alte limbi, desemna in forma sa iniţială denumirea unei populaţii de origine romană. De subliniat că populaţia din localităţile de pe Nistru avea aceeaşi denumire de "romanus" ca şi cea de pe intreg spaţiul dintre Tisa-Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Chiar şi după pătrunderea popoarelor barbare pe aceste teritorii, totuşi, romanitatea orientală, de la est de Carpaţi şi pănă la Nistru şi chiar in Transnistria, a rămas unitară din punct de vedere etnic şi lingvistic. Cu timpul denumirea "romanus" a fost pronunţată de popor ca "rumăni", apoi "romăni". In secolele IX-XIII localităţile din regiunea nistreană au păstrat trăsăturile unei societăţi sedentare, legate de ocupaţiile oamenilor cu agricultura, creşterea vitelor, meşteşugăritul. De la Carpaţi şi pănă la Nistru s-au găsit peste 400 de aşezări ale culturii Dridu. In unele din aceste aşezări rurale locuinţele erau grupate, ceea ce este caracteristic pentru economia agricolă. Aşezările umane din această regiune erau amplasate in marea lor majoritate pe locuri deschise, in apropierea cursurilor de apă, pe terasele de luncă joase sau pe pantele line ale dealurilor. E posibil că şi la Rezina primele aşezări să fi apărut pe răuleţul numit mai tărziu Rezina. La Orheiul Vechi s-au găsit monede de bronz din secolele X-XI, care ne confirmă faptul dezvoltării comerţului in aceste ţinuturi nistrene. Săpăturile arheologice atestă că in sec.VIII-XI populaţia acestui teritoriu locuia numai in sate necunoscănd incă viaţa urbană. Forma organizaţională a populaţiei o constituia pe atunci obştea sătească. Exista o imbinare a formelor de proprietate colectivă cu cea individuală de stăpănire a pămăntului. Păşunile, pădurile, apa răurilor Nistru şi Rezina de astăzi aparţineau intregii obşti săteşti, iar pămăntul arabil era impărţit in loturi individuale. Ca şi intregul teritoriu de la Carpaţi spre Nistru, regiunea Rezinei a purtat amprenta influenţei bisericii creştine. Termi-nologia creştină de origine latină confirmă vechimea adoptării creştinismului de către populaţia romănească deja din secolul IV p.Chr.In secolele XI-XII populaţia creştină din regiunea Carpato-nistreană se afla sub dependenţa confesională a bisericii bizantine. Cultul ortodox pătrundea prin cetatea Tyras şi mai apoi era răspăndit pe Nistru in sus. Această influenţă, după părerea noastră, ajungea şi pănă in spaţiul Rezinei de astăzi. De asemenea, au avut o anumită influenţă asupra vieţii populaţiei din raionul Rezina triburile nomade de stepă şi, in special, tătaro-mongolii. Dar prezenţa triburilor, popoarelor nomade n-a distrus populaţia băştinaşă. Relaţiile dintre localnici şi triburile migratoare n-au fost intotdeauna de natură războinică. Au existat perioade in care se stabileau relaţii paşnice, legături comerciale. Marea invazie a mongolilor in arealul de la răsărit de Carpaţi a avut urmări profunde asupra destinului istoric al populaţiei din aceste ţinuturi. Teritoriul de astăzi al Rezinei a cunoscut, incepănd cu mijlocul sec. al XIIIea, prezenţa tătaro-mongolilor. Invazia şi apoi stabilirea tătaro-mongolilor in apropierea Rezinei au afectat toate domeniile vieţii economice, politice din această regiune, a frănat dezvoltarea populaţiei locale. Dar, in pofida dominaţiei tătaro-mongole, procesul de dezvoltare a localităţilor din această regiune s-a dovedit a fi ireversibil. La Orheiul Vechi a fost descoperit un mare depozit de piese agricole din perioada Hoardei de Aur, datat de la mijlocul secolului al XIV-lea. Acest depozit cuprindea 68 de brăzdare, 42 de cuţite de plug, mai multe rame metalice pentru lopeţile de lemn, o săpăligă, o coasă şi alte unelte. Aceste vestigii ne mărturisesc despre nivelul inalt de dezvoltare al agriculturii din regiunea nistreană in general. De asemenea, ele ne confirmă faptul că imprejurimile Orheiului Vechi, de la Răut şi pănă la Nistru, erau locuite de o numeroasă populaţie agricolă baştinaşă. Toporul găsit in necropola de la Mateuţi stă mărturie faptului că agricultura in acest teritoriu se baza pe desţelenirea şi defrişarea a noi terenuri agricole, in urma epuizării suprafeţelor cultivate anterior. Slăbită de mari tulburări interne Hoarda de Aur s-a retras de pe aceste teritorii in anii 70 ai secolului al XTV-lea. In istoria ţinutului incepe o perioada nouă de luptă pentru unitatea teritorială şi naţională, luptă care a dus, in cele din urmă, la aderarea acestor pămănturi la statul medieval romănesc Ţara Moldovei, devenit independent la mijlocul sec. al XIV-lea..
Go to top